Adela Fumărel – ANOTIMPURILE IUBIRII, JOCUL LUMINII, TOAMNĂ TÂRZIE

Iubirea poate fi exprimată prin atenție, gesturi mici și cuvinte. În “Anotimpurile iubirii, Jocul luminii, Toamnă târzie”, personajele principale împărtășesc sentimentul puternic și profund de afectivitate, făcând alegeri dificile, dar toate conducând la un final fericit în dragoste.

“Era pragmatic precum toamna care se lăsase greoi afară sunând a frunze răvășite de vânt. De un criticism exagerat, își pierdea vremea scriind diferite romane, dintre care vânduse prea puțin până atunci. Timpul nu era în favoarea lui, dar acest lucru nu îl deranja. Își vedea de lucrările lui cu un stoicism ignorant, de parcă totul participa la adăugarea și formarea lui. Îi plăcea să se plimbe des, să lase natura să își aducă contribuția ei netăgăduită în liniștea lui asurzitoare, în care răsunau mereu pasaje din ceea ce scria, ca un ecou surd.

Pierdut în lumea lui rătăcitoare, căuta un punct de reper de care mereu să se prindă atunci când își nota diferite idei pe un caiet vechi, rupt de atâta folosință. Paginile albe erau supraaglomerate de idei trecătoare, dar posibil utile la momentul oportun. Se așeza deseori pe aceeași bancă din același loc, de parcă ar fi fost proprietatea lui. Când se întâmpla ca alții să îi folosească locul, se încrunta și continua să meargă, parcurgând deseori același drum, nerăbdător, revenind mereu în unul și același loc. Deseori, însă, banca era ocupată. Iar el, înciudat pe trecătorii obosiți, care își odihneau trupurile într-un mod evident, cu picioarele deseori întinse, de parcă ar fi dorit să ocupe întreg spațiul, deja mic, unde se relaxau.

În acea zi de toamnă târzie, obosise de atâtea plimbări nejustificate, pentru a-și relua locul. Era a patra oară când trecea prin fața zonei lui de odihnă intelectuală, și tot ocupat. O tânără se încăpățâna cu ardoare să nu părăsească locația. Nu o observase la început, adâncit în gândurile lui de scriitor, dar acum devenise evidentă prin îndârjirea ei, care dura mai mult decât de obicei, cu alte persoane. Aruncă o privire fugară dar insistentă, în aplecarea ei, spre tânără.

Era frumoasă. Foarte frumoasă, ar putea spune. Părul lung șaten, îi încadra perfect fața palidă, de parcă ar fi zăcut de la prea mult romantism. Zâmbi ironic și se uită la ea în continuare. Își ținea picioarele apropiate, cu privirea ușor căzută asupra încălțămintei și nu putu să nu se întrebe ce o reținea atât în același loc necesar lui și caietului său. Tânăra parcă observă la un moment dat privirea lui pătrunzătoare și își ridică ușor capul înspre direcția lui. Pentru câteva secunde, privirea lor se întretăie. Simți o lovitură în piept, de parcă ar fi rămas fără aer. Nu dădu prea mare importanță evenimentului și continuă să o privească.

– Doriți să luați loc? îl întrebă tânăra ușor deranjată de privirea lui.

– Aștept.

– Dar, vă rog…

– O să mă mai plimb, îi răspunse acesta. Nu vă grăbiți, minți cu o eleganță desăvârșită. Normal că o dorea plecată. Sau nu. Privirea ei îi rămase întipărită ușor în memoria vizuală, fără să își dea seama. Se uită din nou la ea. Tânăra privea în alt loc, ca într-o depărtare uitată de lume.  

– Cum doriți…, răspunse aceasta încet.

Se simți pentru moment singurul bărbat din acea lume de la țară, ușor prăfuită de drumuri nepietruite și de pomi necurățați care aruncau frunzele în bătaia vântului, de parcă ar fi cerșind un loc al lor, departe de trecătorii indiferenți care își vedeau nepăsători de drumul lor. “